În adânc!

Pe valuri răzlețite-n pripa unui lugubru salt
suie mecanic țeste omenești ițite din asfalt
țintind c-o arșiță neputincioasă către-nalt
spre viețuirea iluzoriu încropită-n șpalt!...

Înoată trupuri grele, ostenite de atâta vină,
în năclăita smoală din drumul văduv de lumină
pe sensul unic golit de sine, dar umplut de tină,
spre un liman dezsuflețit de-o beznă întreit haină!...

De-i fi captiv, dar conștient măcar de ce te doare,
de mâlul îți cuprinde rostul în falsă-mbrățișare,
scufundă-te! Croiește-ți tu mareea și propria ta mare,
răstoarn-o-apoi cu tot cu orizont... în înălțare!

Un pas

Să mă învețe nu i-am cerut
și nici n-am întrebat vreodată;
cum aș putea să intru în iubire
știind că între noi e-o poartă?
De partea asta – eu, mânat de gânduri,
de cealaltă – doar ea, deplinătate.
Așa că am ales să fac, iubind,
ăl singur pas spre înainte-n moarte.
Veți întreba: sunt mort, eu mai exist?
Nu, da, am devenit încrederea în ea;
sunt însăși ea! Am evadat din mine,
din mintea ce de mine-o separa...
Din mii de întrebări mai ieri nepuse,
eu mi-am răspuns la singura rămasă:
rămân năuc de partea asta a-porții
sau, conștient, pășesc în cea armonioasă?   

Ție, poezie!

Ești a mea, că nu-ți știu altul,
nu te-adjudec făr’ să vrei,
știu să-ți fiu, smerit, amantul
răsucindu-te-n condei!

Mulți te cred capricioasă,
alintată-n abordare;
eu te-ncondeiez: frumoasă
- energie creatoare.

Nici că știu de unde-apari;
din străfundu-mi limpezire
văd în alții cum tresari
libertate de iubire.

Adiere

Doar curcubeu ți-s, printre gene,
când adumbrești culori spre vis
și-asculți cum timbru-mi ți-mângâie aleanul
poveștilor ce încă nu ți-am zis...

Mă-ntrezărești la întâlnirea dintre pleoape
fără contur; doar adiere-ntre cuvinte
ce împlinește dincolo de șoapte
iubire așternută dincolo de minte...

N-aș ști să-ți spun de-i poezie sau magie
simțirea-ți caldă îmbrăcată-n vers,
dar știu a-ți povesti-n culori fiorii
ce ne-au surprins călătorind prin univers!...

Ție

Te caut în alb, deși asumat – nu ai contur;
ești, pe un fond luminos, țâșnire-n lumină!
Te caut în palme - întreg trupu-mi te cere,
în privire te aflu – culori îmi nasc din tăcere,
te știu freamătându-mi în nări: te-adulmec deplină
și te recunosc reverberând dinăuntru-mi, senină...
Știu toate astea – gust, mă hrănesc din lumină!
Mă-nchin și-ți sunt cu smerenie ție, mie regină!

Îndrăgostiți

când vorba-mi amuțește, surprinsă că din slovă
făcut-a braț rotind pe șoldul tău tandrețe,
mă-ntreb ce dans e-acesta-ntre tine – supernovă
și mine – hău menit lumina-ți orbitoare să răsfețe?!

Dans

Am prins în răsuflarea ăstui vers subțire
chiar talia-ți ce mă rotește-n juru-i cântător
pe-orbita împlinirii conștiente în iubire,
odată evadați din spațiu-timp în energia zeilor.

În dansul ăsta relativă e doar mintea răstignită
-n șabloane colective-ale memoriei trecute...
Eu te invit prezentului să-i fim planetă regăsită
în universul înțelegerii de sine absolute.